Home            Semnificatia numelui           Generalitati          Nume de baieti   
        Nume de fete                    Istoria numelor            Alegerea numelui 


Semnificatia numelui Barbu
 

   Stravechi nume de traditie romaneasca, frecvent si raspindit in toate regiunile tarii, Barbu a stat in atentia specialistilor nostri inca din secolul trecut. Ocupindu-se pe larg de acest nume, B. P. Hasdeu propune si primele solutii etimologice pentru Barbu, pe care il considera, fie o creatie romaneasca pe baza subst. barba, fie o mostenire din onomastica latina si anume din Balbus. Cu toate ca romanii foloseau intr-adevar un cognomen Balbus si numeroase derivate de la acesta (Balbillus, Balbilla, Balbi-llianus, Balbilliana, Balbinus, Balbina), motive de ordin istorico-cul-tural) fac imposibila continuitatea numelui latinesc la romani. A fost insa acceptata derivarea din barba, invocata si astazi, cu unele rezerve. Ideea originii latine a lui Barbu a fost preluata de lingvistul I. A. Can-drea, care pornind de la observatia lui Hasdeu ca persoanele numite Barbu isi sarbatoresc ziua onomastica la Sf. Barbara, propune ca etimon numele pers. fem. lat. Barbara; intre acesta si forma romaneasca trebuie presupuse, sustine I. A. Candrea, fazele intermediare succesive *Barbara, *Bar-bora (-o- precedat de -b- sau -p- devine -a-, ca in *batez-botez, *patirni-che-potlrniche), *Barbura, Barbur (in aceasta faza, femininul devine masculin), Barbul (prin disimilarea celor doi -r- din forma anterioara), singura forma atestata atunci fiind Barbur (intr-o balada populara bulgareasca). Desi etimologia lingvistului roman nu a fost contestata direct, i-a fost opusa ideea generala ca in onomastica romaneasca nu este posibila continuitatea unor vechi nume romane, in principiu, din motive de ordin religios. S-a trecut insa prea usor cu vederea peste citeva elemente esentiale pentru onomastica noastra veche. Este binecunoscut faptul ca originile crestinismului la romani trebuiesc cautate in perioada stapinirii romane in Dacia; organizatii religioase crestine au existat si pe teritoriul patriei noastre chiar inainte de anul 271 (interesante marturii in acest sens la autori ca Tertulian, Origene sau chiar cele citeva inscriptii crestine din centrul Transilvaniei), iar dupa parasirea Daciei de catre administratia romana (ceea ce n-a insemnat insa si ruperea contactului cu latinitatea), regiunile din nordul Dunarii ofereau cu siguranta crestinilor cel putin garantia libertatii cultului. O serie de termeni bisericesti ca dumnezeu, cruce, pagin etc. sint dovezi sigure ca o buna perioada de vreme cultul se oficia in latina, limba din care au patruns la noi si o serie de nume personale, raspindite si impuse de biserica incepind cu sec. 4. Este exclus ca, in aceste conditii, unele nume crestine, devenite deja populare si frecvente, datorita cultului martirilor si sfintilor, sa nu fi dainuit dupa impunerea ritului bisericesc slavon si, de ce nu, chiar pina in zilele noastre. Se pare ca din aceasta categorie, intr-adevar nu prea bogata, face parte si Barbu. La romani cognomenul Barbarus este atestat inca din epoca lui Augustus (dupa cum reiese din izvoarele latine, numele era purtat chiar de consuli — in anii 71, 99, 157 etc). Nu apare insa Barbara, lipsa suplinita de izvoarele grecesti: mase Barbaros, fem. Barbara. in onomasticonul crestin sint cunoscuti doi martiri Barbarus si o martira Barbara, al carei vechi cult este raspindit in toata Europa. Din punct de vedere onomastico-religios exista deci posibilitatea continuitatii lat. Barbarus, Barbara. Ramine de probat si continuitatea lingvistica, adica existenta reala a unor forme care sa se incadreze in evolutia normala a cuvintelor de origine latina. Si intr-adevar, cercetarea antroponimici noastre documentare si chiar contemporane scoate in evidenta existenta acestor forme vechi, marturii sigure ale unor perioade trecute de evolutie a limbii (deosebit de utila s-a dovedit a fi toponimia, care are capacitatea de a pastra, uneori nealterate, forme arhaice disparute de mult din limba sau antroponimie). Barbar apare ca nume personal intr-un pomelnic nedatat din orasul Deva (inscriptie pe lemn) si poate fi dedus din toponimul B&rbaresti, numele unui fost sat mosnenesc din Oltenia (pe actul din 1551 in care este atestat toponimul este facuta o mentiune deosebit de interesanta in ceea ce priveste identitatea dintre Barbar si Barbul: originalul dupa care se facuse traducerea documentului se afla la doi mosneni din Barbaresti, „la un Ion... si la un Barbul", ultimul fiind probabil, dupa cum reiese din calitatea lui de pastrator al actului de proprietate, un descendent al lui Barbar, de la care si-a luat satul numele). Barbor este atestat prin derivatul Barborica, actualmente nume de familie. Forma Barbur, pe care si-a sprijinit teoria I. A.Candrea, apare si in toponimul Barbureaua. Si in sfirsit Barbul, forma cea mai frecventa si cea mai veche in documentele noastre (dovada ca in momentul aparitiei primelor noastre acte, evolutia numelui se incheiase de multa vreme) apare inca din anul 1389, cind un jupan cu acest nume facea parte din sfatul domnesc (pina la 1500, in tara Romaneasca mai sint atestati: Barbul paharnic, in sfatul domnesc — in 1431 si 1436, Barbul, cu proprietati in jud. Gorj — in 1451, Barbul jupan din jud. Prahova — in 1492 si 1493 si — cunoscutul Barbul ban „craiovesc" — intre 1494—1500). Pentru feminin apar formele Barbura (intr-un pomelnic din 1794 al bisericii din Dragasani, scris de Dionisie Ecleziarhul si chiar astazi, ca nume la carasoveni, a caror antroponimie are un pronuntat caracter traditional) si Barba, in documente din anii 1578 si 1585 (fiica lui Barbul vornic). Deosebit de interesante sint si formele atestate la sirbi, croati si bulgari: Barbarej, nume de familie din sec. 14, Barborici, nume de familie din sec. 13, Barbulovici, nume de familie actual si bg. Barboi, o forma disimilata dintr-un mai vechi Barbor. Existenta tuturor acestor forme amintite constituie un serios argument in favoarea originii latine a lui Barbul; mai mult chiar, se poate presupune ca etimon mase. Barbarus, nume de martiri inscrisi in onomasticonul crestin, al caror cult a fost probabil parasit odata cu introducerea ritului grecesc. Celebrarea martirei -* Barbara, nume continuat la noi de Barbura, a insemnat totdeauna un sprijin serios pentru formele de masculin; faptul ca numitii Barbu isi sarbatoreau ziua onomastica de Sf. Varvara sau Barbara este o dovada clara a faptului ca, in constiinta populara, Barbara, Varvara, Barbur, Barbura si Barbul erau considerate ca facind parte din aceeasi familie. Un ultim argument in sprijinul originii latine este existenta sarbatorii populare Barbura, in ziua de 4 decembrie, cind calendarul bisericii ortodoxe o celebreaza pe sfinta mucenica Varvara (o veche creatie romaneasca de la numele pers. Barbura, este vb. a imbarbura, „a face semnul crucii pe fruntea, barbia, obrajii (copiilor) cu sucul rosu ce-1 convin barburele (caline) in ziua de Sf. Barbara, ca sa nu se imbolnaveasca de varsat (bubat)". Deosebit de importante in probarea vechimii si raspindirii unui nume sint numarul si frecventa derivatelor; cu cit un nume este mai vechi, mai raspindit si frecvent, cu atit numarul derivatelor sale este mai mare. Tema mase. Barb-, in combinatie cu un numar de peste 20 de sufixe este una dintre cele mai productive in onomastica noastra. Iata de exemplu o parte dintre aceste derivate: Barban, Barbau, Barbel, Barbes, Barbescu, Barbica9 Barbior, Barbocea, Barbon, Barboiu, Barboncea, Barbuc, Barbucea, Barbui, Barbuica, Barbuicea. Uneori greu de deosebit de formele care apartin temei Barb-, in antroponimia noastra apar si nume care au la baza subst. rom. barba. Singurul criteriu eficient de separare a acestora este distingerea (nu totdeauna posibila) a valorii de nume de botez sau de porecla pentru fiecare caz in parte. Ratiunea acestui deziderat este lesne de inteles: mai ales in secolele trecute, numele de botez (actualele prenume) formau o categorie relativ limitata de catre biserica si traditie si din care, in principiu, erau excluse poreclele. Daca o porecla Barba, mostenita sau capatata in cursul vietii, este un lucru normal, un nume Barba dat unui copil, prin botez, pare cu totul anormal. Avind in vedere aceste fapte putem considera ca Barba, Barba-n deal, Barba-geamana, Barba-rasa, Barbosii etc. sint porecle romanesti de la barba si fara nici o legatura cu Barbu(l). Deosebit de interesant in acest context al supranumelor este vechiul nume romanesc Barbat, considerat a fi o creatie romaneasca de la barbat, cu sensul de „viteaz" (asa cum apare intr-o varianta a Mioritei: „ciini mai barbati"). in sec. 11, Barbat era numele unui vlah din Serbia, iar la 1279 apare in documentele vremii un voievod roman cu acest nume (frate cu Litovoi si conducator al unei formatii statale din nordul Olteniei intre c. 1273 — 1290); in toponimie apar Barbateni, Barbatesti (locuitorii satului gorjan pastreaza si astazi, prin traditie, amintirea descendentei lor din neamul unui viteaz Barbat) sau Riu Barbat. Numele romanesc are surprinzatoare corespondente in toate regiunile romanice: in Italia, Barbato (de aici si numele Barbat al celor doua sate din Dalmatia), in Franta Barbat (vechi supranume pastrat si in toponimele Barbazan si Barbazange „domeniul lui Barbatus"), in Spania, Barbato si hidronimul Rio Barbato, corespondentul perfect al lui Riu Barbat din Hateg. Cu siguranta ca toate aceste forme romanice continua un vechi cognomen roman Barbatus (inca din anul 449 i.e.n. este cunoscut un consul Marcus Horatius Barbatus), bine atestat si in inscriptiile romane din Dacia. L-am amintit aici pe rom. Barbat, intrucit chiar lat. Barbatus este un derivat de la barba (vechii romani purtau si ei barba, fiind de multe ori numiti barbati; se pare ca barbierii au venit la Roma din Sicilia in jurul anului 300 i.e.n., dar obiceiul de a rade barba s-a raspindit incet (primul roman care se radea zilnic ar fi fost Scipio Aemilianus, fratele invingatorului lui Hannibal).

   !


 


 

Puteti cauta si alte nume si semnificatia lor :

        Bartolomeu : Extrem de rar in onomastica noastra contemporana, Bartolomeu corespunde unui vechi nume pers. Bartalmaj de origine arameeana (facind parte din familia limbilor ... :

          Basarab : Vechi si celebru in istoria noastra, Basarab sau Basaraba (aceasta pare a fi forma primara) este atestat frecvent si neintrerupt, ca supranume si apoi ca nume ...